Am scris cu ceva timp în urmă un text intitulat “Cel mai, cea mai“ despre locurile care m-au impresionat cel mai mult prin peregrinările mele. La capitolul monumente pe primul loc am numit, surprinzător pentru unii, Taj Mahal. De ce surprinzător? Dacă nu știi povestea din spatele construcției și nu privești cu atenție detaliile, e posibil, ca turist, să ți se pară Taj Mahal-ul doar un alt monument frumos și atât. El face parte dintr-un complex foarte mare de parcuri și clădiri și nu este la urma urmei decât un imens cavou. Nu intenționez acum să fac un material pentru un ghid turistic. Doar câteva cuvinte pentru a vă pune în temă.

     Complexul Taj Mahal a fost construit în perioada 1632-1648 de împăratul mogul Shah Jahan în amintirea soției sale, Mumtaz Mahal. Este situat pe malul râului Yamuna în Agra, fosta capitală a Imperiului Mogul, cam la două sute de kilometri de New Delhi. Printre cele mai frumoase caracterizări pe care le-am citit ar fi cea a lui Rabindranath Tagore: “o lacrimă pe obrazul timpului” și a poetului englez Edwin Arnold: „nu e un monument de arhitectură, ci dragostea unui împărat încrustată în piatră”. Așadar Shah Jahan s-a îndrăgostit de frumoasa prințesă Arjumand Bano Begum care a devenit împărăteasa Mumtaz Mahal (nestemata palatului). Aceasta a murit dând naștere celui de-al 14-lea lor copil! Moartea ei l-a afectat atât de mult pe împărat încât părul i-a albit în doar câteva luni. Conștientă că urma să moară, Mumtaz l-a rugat câteva lucruri: să-i construiască un mormânt pe care să îl viziteze la aniversări, să se recăsătorească și să-și iubească mult copiii. Împăratul i-a jurat că va construi un monument fără egal în lume.

     Documentele spun că la construcție ar fi lucrat peste douăzeci de mii de oameni timp de aproape douăzeci de ani. Arhitectul principal a fost iranianul Ustad Isa. S-au folosit în jur de o mie de elefanți cu care au adus materiale din India: Rajasthan, Punjab dar și din restul Asiei: China, Tibet, Afghanistan, Sri Lanka și Arabia. De aici istoria se împletește cu legenda, dar o tot o legendă de iubire. Se spune că împăratul Shah Jahan a vrut să construiască și pentru el un mormânt asemănător dar din marmură neagră. Acesta ar fi urmat să fie amplasat pe malul celălalt al râului, astfel încât cele două clădiri să rămână una lângă alta pentru veșnicie. În 1658 fiul său, Aurangzeb, s-a autoproclamat rege, l-a înlăturat de la putere și l-a ținut prizonier în fortul din Agra până la sfârșitul vieții. Ca o ironie a sorții, din interiorul fortului, timp de vreo nouă ani, fostul împărat avea o priveliște foarte bună, deși de la distanță, asupra Taj Mahal-ului.

     Ce m-a impresionat? Am avut impresia că nu e un simplu monument ci o uriașă bijuterie. Imaginați-vă o construcție de marmură albă, foarte armonioasă, care ar fi fost minunată și așa, nedecorată. Ei bine, fiecare bucățică de marmură a fost încrustată cu peste 28 de varietăți de pietre prețioase și semiprețioase. Până la o înălțime de vreo 3-4 m modelul a fost golit. Englezii au avut și ei ”grijă” ca în anii de stăpânire să smulgă toate pietrele prețioase iar dintre semi-prețioase în special lapis lazuli. Abia de pe la patru metri înălțime apar superbele modele florale în zeci de culori. Fiind din marmură albă, dimineața monumentul pare roz, portocaliu, la prânz e de un alb strălucitor iar spre seară devine gălbui. Se spune că schimbarea culorilor se aseamănă cu cea a dispoziției femeilor. Cavoul împărătesei din interior a fost inițial încrustat în întregime cu pietre prețioase. Ușile erau din argint masiv iar pe lespedea funerară se afla un grilaj din aur cu o broderie din perle care au fost furate.

     După ce am vizitat și fortul din Agra, seara, am aflat că în oraș mai există ateliere unde se lucrează încă cu aceleași tehnici folosite la ornarea Taj Mahal-ului. Văzusem deja în India multe locuri unde munca manuală grea era baza. Aici însă munca se îmbina cu talentul și răbdarea. Meșterii încrustau în marmură pietre semi-prețioase, sparte în felii subțiri printr-o tehnică veche de sute de ani. Erau ajutați de o mulțime de ucenici care făceau toate muncile grele, căratul, șlefuitul etc. Un furnicar în care unii creau opere de artă, alții munceau din greu în praf și apă iar alții cântăreau cu grijă și păzeau pietrele semiprețioase. Atelierele deveniseră o atracție turistică, fiind pline în special de japonezi și americani. Noi am cumpărat ca amintire o plăcuță mică, de 10×10 cm, pe care am dat cam douăzeci de dolari. Niște turiști americani au cumpărat o tablă de șah cu aproape o mie de dolari. Existau și diverse obiecte de mobilier, măsuțe de cafea, dulăpioare, la care munceau câteva luni și care costau multe mii de dolari.

     În fața piramidelor din Egipt simțisem parcă lacrimile, sudoarea și sângele celor care au trudit acolo. La Vatican, în Capela Sixtină, dorința de perfecțiune, de măreție. La câteva din mănăstirile pictate din Bucovina liniștea, simplitatea și curățenia sufletească a pictorilor. La Taj Mahal am sesizat însă un ingredient în plus, iubirea. E un loc în care un destin norocos ne va întoarce poate într-o zi, cu maturitate, răbdare și … un aparat foto digital.