Ignorance isn’t Bliss

De mult timp mă tot întreb care ar fi cel mai grav păcat al unui om. În religia creștină șapte păcate sunt considerate ca fiind păcate capitale: mândria, iubirea de bani, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia și lenea.

Cred însă că există un păcat mai mare decât oricare dintre acestea, ignoranța! Ignoranța în sensul de a nu profita de cel mai mare DAR, pe care l-am primit, CONȘTIINȚA. O viață trăită în ignoranță, dirijată doar de cele două instincte primare, supraviețuirea şi perpetuarea speciei, nu are nimic uman în ea.

Poetul chilian Pablo Neruda, laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 1971, spunea că „Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obișnuinţei, urmând în fiecare zi aceleași traiectorii; … cine evită pasiunea …  cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis … cine nu călătorește; cine nu citește; cine nu ascultă muzică; cine nu caută harul din el însuși.”

Încerc să îl contrazic. Cred că aceştia nu au cum să moară pentru că nu au trăit niciodată sau cel puţin nu au trăit în forma lor umană, nu s-au bucurat nici măcar pentru o zi de minunatul dar al umanităţii.

…………………………

Unde e graniţa subţire dintre om şi restul primatelor superioare? Cât de departe, în jos, poate merge ignoranța unei persoane pentru a mai putea fi numit om, și nu doar un simplu specimen din specia homo sapiens?

Aparținem cu toții acestei specii apărute acum aproximativ 200.000 de mii de ani, o dată foarte recentă în calendarul evolutiv al planetei noastre și infinit de apropiată în calendarul universului. Abia în ultimii 20.000 de mii de ani am început să modificăm mediul în care trăim, să lăsăm în mod intenționat urme ale trecerii noastre, nu doar niște simple rămășițe fosilizate ca ale altor specii. De la Sumer, Babylon, Egipt și până la războiul din estul Ucrainei e un drum atât de lung dar și atât de scurt, pe care l-au cercetat și l-au povestit atât de frumos arheologii și istoricii.

Eu mă voi referi la altceva. Ceva ce s-a întâmplat atunci când un individ s-a mâzgâlit cu cenușa din foc, cu grăsime de la animalul pe care probabil tocmai îl mâncase și apoi a pus palma pe pereții peșterii în care trăia. Apoi, a mâzgâlit  conturul animalului vânat, a luat o bucată de lut și a modelat-o și așa mai departe. Ce a urmat … Michelangelo, Rembrandt, Picasso sau Rodin sunt doar chestiuni de gust. Alții au modelat sunete, cuvinte sau idei, cu toții sunt însă principalii “vinovați” pentru cine suntem noi astăzi și asupra influenței lor aș vrea să îmi îndrept și eu atenția.

   ………………………………

Probabil că, dacă aţi ajuns să citiţi aceste rânduri ştiţi despre Platon și „mitul peșterii”. Sper să nu vă plictisesc prea tare în continuare pentru că vreau să îl analizăm pe scurt, promit.  Eu l-am descoperit din lecturile de pe vremea liceului. După atâţia ani, încă nu îmi pot ascunde admirația pentru modul în care acest coplanetar al nostru a conceput, acum aproximativ 2.400 de ani, respectiva chintesenţă a educaţiei, a cunoaşterii şi a limitelor ei.

„Mitul peşterii” e o alegorie care apare în „Republica” lui Platon. Imaginați-vă o peșteră în care pătrunde doar foarte puţină lumină din exterior şi în care nişte prizonieri au fost închiși încă din copilărie. Aceştia sunt înlănțuiți având până și gâtul fixat, fiind forţați să privească doar la peretele din fața lor, fără a putea privi deloc în jur. În spatele deținuților este un foc, iar între foc și prizonieri este un fel de scenă pe care se perindă persoane purtând pe brațele ridicate diverse obiecte. Între scenă şi prizonieri există şi un paravan astfel încât prizonierii să nu poată vedea nici măcar umbrele “actorilor”, ci doar ale obiectelor pe care aceștia le ridică în mâini. Prizonierii pot în schimb să audă diversele foșnete, sunete pe care le fac cei care se mișcă. Evident, prizonierii vor considera că umbrele obiectelor reprezintă realitatea, vor atribui umbrelor diverse nume, le vor asocia cu sunetele ş.a.m.d.

E o plăcere în sine să descoperi câte sensuri şi simboluri au găsit de-a lungul secolelor marii filozofi în această alegorie; ce reprezintă focul, lumina din exterior, lanțurile, obiectele, umbrele etc.  Metafizica – ramură a filozofiei,  precum şi şcoli ale filozofiei ca dialectica, idealismul, îşi trag seva şi din această alegorie. La rândul lor scriitorii de Science Fiction ar putea spune că ne găsim cu toții „în peșteră”, iar eu nu am cum să îi contrazic. Vom fi oare scoşi „la lumină” de către o rasă extraterestră abia atunci când aceştia vor considera oportun, aşa cum a speculat Arthur C. Clarke în “Sfârșitul copilăriei”?

Vă propun însă următoarea întrebare: ce s-a întâmplat după două milenii şi jumătate cu adevărul acestei alegorii? Cum e posibil ca ea să mai fie de actualitate? Cât de mult au acţionat Renașterea, Iluminismul, epoca marilor descoperiri și mai ales boom-ul informatic de azi asupra lanțurilor? Nu cumva, azi e și mai mare înghesuiala din peșteră? Nu cumva, în loc să nu mai existe decât câțiva prizonieri, eternii captivi de bună voie, numărul acestora e de ordinul miliardelor?

   ………………………………

De-a lungul istoriei au existat mii de „distrugători de lanțuri”, de la filozofii din antichitate și până la savanții din laboratoarele high-tech de astăzi.  E clar că lumea așa cum o trăim noi acum e modelată de mințile și de spiritul lor. România a contribuit și ea din plin la această pleiadă de „luminători”. Nu am îndrăzneala să mă refer decât la un domn, pe care am avut onoarea să îl cunosc personal și căruia îmi permit să îi aduc un modest omagiu pomenindu-l, profesorul Alexandru MIRONOV, Jules Verne-ul meu contemporan. De zeci de ani, prin numeroase emisiuni la radio și televiziune, 16 volume publicate, peste o mie de articole, a încercat să popularizeze știința, să facă dificila legătură dintre universul puțin cam snob al științei de vârf și lumea noastră, a “oamenilor obişnuiți”.

Au obținut însă toți acești “luminători” rezultatele dorite? Se putea face mai mult? Suntem, măcar, pe calea cea bună?

Când scriu aceste rânduri, în România la Suceava, e ora 8. Asta înseamnă că în Anglia e ora 6 și  Stephen Hawking, dacă s-a întors de la gala premiilor BAFTA, se pregătește să meargă spre biroul său de la de la Universitatea Cambridge, unde o să mai aducă puțină lumină în fascinanta lume a fizicii teoretice, gândind la multivers, stringuri, p-brane sau găuri negre. Dar tot astăzi, 18 % dintre americani, adică aproximativ 60 de milioane de indivizi, cetățeni ai celei mai puternice națiuni de pe glob, mai cred că Soarele se învârte în jurul Pământului!

Mai aproape de noi, la București, domnul Florin Munteanu, membru al Academiei Oamenilor de Știință, va vorbi probabil și astăzi unor studenți despre paradigma Complexității și teoria Haosului. Dar, în același timp va afla și domnia sa despre cele câteva zeci de mii de conaționali care au refuzat cardul de sănătate pentru motivul că denumirea CARD înseamnă DRAC.

……………………………….

Așadar ce s-a întâmplat în ultimele câteva mii de ani?

La început a fost cuvântul? Cred că de la prima privire plină de curiozitate înspre stele și prima căprioară pictată pe piatră, a început să funcționeze fina balanță dintre materie și spirit. Atâta timp cât vânătorul-culegător își urma doar instinctele primare, acest instrument nu avea sens, iar umanitatea nu apăruse cu adevărat. De atunci însă, întreaga istorie a umanității a fost marcată de oscilațiile celor două talere materie/trup respectiv spirit/rațiune. La acest subiect mă refer într-un alt capitol.

Din punct de vedere al ştiințelor exacte, e clar că a avut loc adevărată o explozie, o evoluție exponențială, de la foc și roată până la fizica cuantică, relativitate, internet etc. Dar oare în privința întrebărilor fundamentale, sensul vieții, conceptul de infinit, divinitate etc. s-au făcut progrese reale? Să ne imaginăm un dialog pe treptele Partenonului între filozofii atenieni și cele mai luminate minți din anul de grație 2015. Credeți că savanții contemporani ar putea să ofere răspunsuri satisfăcătoare colegilor lor de acum 3.000 de ani?

S-au descoperit dovezi ale faptului că eclipsele solare au fost studiate de către egipteni încă de acum 4.500 de ani. Pe atunci poporul credea, că în timpul eclipselor zeii ascund soarele și doar faraonul avea puterea de a-l aduce înapoi, dacă îl venerau. Există oare diferențe fundamentale între acel popor şi milioanele de contemporani, convinși că activitatea zilnică, trecutul, dar mai ales viitorul lor, depind de semnul zodiacal în care s-au născut? Mi se pare mult mai ușor de înțeles, chiar simpatic, un chinez din secolul 5, care credea că soarele dispare în timpul eclipsei pentru că îl înghite un dragon, decât un „săgetător”, contemporan  convins că a rămas cu mașina în pană pentru că, în horoscop, semnul său e sub o influență nefastă!

Dar oare principalul vinovat e „săgetătorul”? Nu cumva există instituții care doresc ca acest lucru să fie posibil? Există cumva persoane și organizații care, în mileniul trei, pun în mod deliberat semnul egalității între astronomie și astrologie, între medici şi vraci? Organizații care au un interes uriaș în a menține cea mai mare parte a omenirii în lanțuri, în întuneric? Dacă există, se folosesc cumva aceste organizații şi de mass-media?

…………………………………..

E atât de mult „zgomot” în jur, încât ne vine greu să mai distingem ce e important. Se produc atât de multe deșeuri în numele culturii, încât lucrurile de valoare sunt ca niște diamante rătăcite prin munți de gunoaie.

Vi se pare că situația din țară nu e prea grozavă? Există oare vreo legătură între aceasta şi ce ceea ce îi interesează pe români? M-am gândit la un experiment simplu, am folosit Google pentru a vedea cam ce personalități prezintă interes pentru compatrioții mei. Cel mai dificil a fost să aleg referința. Avem o sumedenie de personalități istorice, savanți și oameni de cultură de certă valoare. Alegerea ar fi dificilă şi subiectivă. Avem însă şi o personalitate unică. Un singur român a părăsit până în prezent Terra pentru o misiune spațială. O căutare cu subiectul Dumitru PRUNARIU a generat aproximativ 67.500 de răspunsuri. Am continuat cu 3 nume despre care am aflat că ar face parte din „cultura contemporană”. Marian Mexicanu a generat 158.000 de răspunsuri, Nicolae Guţă 800.000 iar Florin Salam, uluitor, 1.270.000 de rezultate. Fiți convinși că am folosit căutarea exactă pentru a exclude alimentul salam dintre rezultate (sic!). Veţi spune poate că factorul temporal a influențat rezultatul, că Dumitru PRUNARIU a participat la misiunea spațială tocmai în 1981, în timp ce ceilalți trei sunt răsfățați zilnic în mass-media. Ei bine, motorul Google nu funcționează aşa. Factorul timp are un rol foarte mic, principiul e unul cantitativ – cumulativ. Altfel spus, Mihai Eminescu nu va dispărea pentru că și-a publicat opera cu peste 150 de ani în urmă, ci va acumula în continuare la cele 5.460.000 de rezultate, alte articole, mențiuni etc.

M-a inspirat în această abordare şi discuţia cu un prieten (F.M.) care considera că e firesc să existe şi acest nivel, că trebuie să ne mulțumim cu tactica: om cu om, picătură cu picătură.

Ce înseamnă asta? Să încercăm să plantăm în cei din jur atâtea “semințe” câte putem fiecare, cu speranța că măcar câteva din ele vor rodi. E frumos şi aduce atât de mult cu Pilda semănătorului. Îmi permit să vă o reamintesc.

“Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și pe când semăna, unele semințe au căzut lângă drum și au venit păsările și le-au mâncat. Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pâmânt mult, și îndată au răsărit, pentru că nu era pamântul adânc. Iar când s-a ivit soarele, s-au pălit de arsiță și, neavând rădăcină, s-au uscat. Altele au căzut între spini, dar spinii au crescut și le-au înăbușit. Altele au căzut pe pământ bun și au dat rod: una o sută, alta șaizeci, alta treizeci. Cine are urechi de auzit să audă” (Matei 13, 3-9).

Din păcate, azi proporțiile s-au schimbat dramatic. Deși numărul “semănătorilor” a crescut de-a lungul timpului, rezultatul nu e încă cel dorit. Se estimează că numărul oamenilor de ştiinţă de azi este mai mare decât al tuturor predecesorilor lor care a au trăit pe Pamânt vreodată! Există mii de şcoli, universităţi, organizaţii non-guvernamentale care fac adevărate minuni în a sădi bucuria cunoaşterii în minţile oamenilor de pe întreg globul.

În paralel însă, cineva are parcă grijă ca solul în care ar trebui să ajungă aceste seminţe să devină tot mai arid.

………………………………………………….

Suntem peste 7 miliarde de indivizi din specia homo sapiens. Pentru o bună parte, ignoranţa este forțată şi nu aleasă. E extrem de greu să ai acces la informaţie, la progres, dacă te naşti într-un trib din pădurea amazoniană, într-un sat din centrul Africii pe malul fluviului Congo, sau într-un iglu eschimos de pe lângă Marea Okhotsk. Pentru aceşti oameni ar trebui rezolvată mai întâi problema fundamentală a subzistenței. Ei au rămas fără voia lor într-un fel de “neolitic contemporan”. Giganții – marile puteri economice, au nevoie ca piticii sub-dezvoltaţi să rămână neschimbaţi ca surse abundente de materii prime ieftine. La fel de trist e însă fenomenul ignoranţei alese, al indivizilor din ţările cu un nivel de trai mediu, ridicat şi foarte ridicat. Din România şi până în Statele Unite ale Americii majoritari sunt cei care azi, la peste zece mii de ani după paleolitic, nu fac altceva decât „să vâneze” și „să culeagă”. De ce? Un amic fizician (A.C.) mi-a sugerat o frumoasă analogie cu modelul atomic. Ştim cu toţii că trecerea unui electron pe un nivel energetic superior se face cu aport de energie. În mod similar, am putea să considerăm că electronul de nivel 0 este individul care trece pe stradă pe lângă noi. El lucrează de la 9 la 17, apoi se întoarce acasă şi porneşte televizorul. Va alege evident numai şi numai acele posturi care îi oferă divertisment facil, mondenităţi, can-canuri. Instinctul de conservare îl va face să aleagă nivelul energetic minim. (Subtila şi perversa trecere de la emisiunile fostului canal OTV la „canapeaua lui Măruţă” şi „Acces direct” e într-un un alt capitol). După vizionare urmează somnul şi o nouă zi identică. În zilele libere crește doar numărul orelor de somn. Am remarcat pe un blog un titlu interesant: „Ne trăim viaţa în weekend-uri şi supravieţuim în celelalte zile ale săptămânii”. Oricât ar suna de trist, acesta e deja un nivel superior.

Ei bine, scoaterea acestor indivizi de pe nivelul 0 sau 1 necesită un efort financiar considerabil pe care doar câteva țări îl fac. Efortul e mult îngreunat şi de către cei care doresc să mențină cât mai mulți indivizi pe nivelul 0, mase uşor manevrabile pentru diferite scopuri, politice, ideologice, religioase etc.

Mi-ar plăcea ca tot mai mulți compatrioți să înțeleagă că România în această direcţie ar trebui să se îndrepte. Sigur că îmi doresc pentru copiii mei o ţară cu câteva mii de kilometri de autostradă, dar nu cu prețul ca pe aceste drumuri majoritari să fie maneliștii consumatori de etno-botanice, pentru care e o mândrie că au picat bacalaureatul. Investiţiile prioritare ar trebui să fie în educaţie, cercetare, sănătate. Cu un popor format din oameni civilizați, educați, sănătoşi, se poate porni la orice drum.