Introducere

     Cui prodest?

     Până astăzi am trăit 17.195 de zile.

   Probabil mai mult de 16.000 dintre ele într-o placidă banalitate, toate însă sub mângâierea şi cu binecuvântarea unei familii minunate. Asta înseamnă că rămân totuși câteva sute de zile în care am cunoscut oameni deosebiți, am descoperit locuri frumoase, am trăit clipe minunate care ar merita poate povestite. Doar câte o pagină pentru fiecare și ar ieși ditamai romanul.

     Indiferent cât de ciudat ar suna asta, ar ieși o carte cu mai multe întrebări decât afirmații. Și e ceva rău? Poate ieși ceva bun și din întrebări? Poate ar fi măcar o dovadă a faptului că îl cred pe Socrate care a spus “Știu că nu știu nimic!”

     Prima întrebare – Merită?

    Folosind metoda comparației e relativ ușor de răspuns. Probabil chiar că aș pluti destul de ușor deasupra munților de gunoaie din media de azi. M-am gândit să scriu aceste rânduri în primul și în primul rând pentru copiii mei. Nu am fost binecuvântat cu frați sau surori biologice, am în schimb câțiva “frați în spirit” care se vor bucura poate cotrobăind printre cuvintele mele. Am realizat mult prea târziu şi cu regret că o dată cu moartea bunicilor mei nu au dispărut doar ei ca persoane, ci și accesul direct, fără intermediari şi interferențe, către o întreagă lume. Desigur, există fotografii vechi alb-negru sau sepia, răscolitoare de nostalgii, cu un ușor iz de carton învechit, dar poveștile lor minunate se vor stinge dacă nu vor fi așternute de cineva pe hârtie, fie ea și virtuală. Odată cu bunicii materni am pierdut o fereastră deschisă direct către lumea începutului de secol XX văzută prin ochii unor mici burghezi din provincie. O felie din al doilea război mondial aşa cum l-a trăit un ofițer al armatei române, campania militară de la cotul Donului până la Tisa, refugiul și multe altele. Prin dispariţia bunicilor paterni am pierdut poveștile, poate puțin mai simpliste, dar nu mai puțin interesante, despre lumea satului românesc din aceeași perioadă.

     Mi-e greu să mă gândesc acum la câte ar mai putea (și ar trebui), să îmi povestească părinţii mei. Despre o altă felie temporală, despre cum au înțeles să trăiască normal doi intelectuali într-o lume anormală, în regimul totalitar de dinainte de 1989.

Să zicem deci că am trecut de epigonismsul lui “e ușor a scrie versuri ….” și am stabilit că merită.

     A doua întrebare – cea din titlu

     Cei care ar citi rândurile respective ar ști deja probabil tot ce scrie acolo și încă multe altele. Cei care ar găsi, poate, ceva folositor în ele nu le vor citi niciodată. E o mare bucurie pentru mine atunci când descopăr câte un chip luminos în această mare a deznădejdii și ignoranței care ne înconjoară. Și așa se închide un cerc vicios din care încerc încă cu greu să evadez, și care are în centru întrebarea: Cui prodest?