Pe vremea când am ajuns la Paleokastritsa țineam și un fel de jurnal….

Din Kerkyra, capitala insulei, până în Paleokastritsa e un drum scurt, puțin peste 20 de kilometri. Nu e prea spectaculos, străbătând de la est la vest ținutul arid din centrul insulei. Abia în apropiere de țărm lucrurile se schimbă, drumul devine interesant, micile hoteluri, pensiuni, case de vacanță și piscine se perindă una după cealaltă. Vila noastră avea un singur etaj și 8 camere. Două erau ocupate de gazdă, un tânăr foarte simpatic și ospitalier. Trata turiștii ca pe niște oaspeți care au venit la el în vizită. Dimineața pleca la serviciu în capitală. Se întorcea după-amiaza pe la cinci, apoi se relaxa cam două ore pe plajă și la înot. Seara stătea cu logodnica și prietenii, jucau cărți, povesteau, se distrau fără să deranjeze.

Camerele erau simple, mari, curate, cu aer condiționat, baie și o mică bucătărioară bine dotată. Nu am simțit absolut deloc absența televizorului și a telefonului. A fost o experiență total diferită față de obișnuitele hoteluri de prin stațiuni. Vila era plasată în mijlocul unei mici livezi de măslini. În spate flori multicolore și măslini bătrâni printre care era amenajat un loc de grătar. O mică parcare era suficientă pentru oaspeți.
În față câțiva smochini și măslini. Lămâii gemeau de fructele pe care nu le culegea nimeni, o terasă cu șezlonguri, câteva trepte și apoi … marea.

Surpriza cea mare am avut-o însă când am ajuns pe plajă. Știam din ofertă că vila permite și accesul la o plajă privată. De obicei acest lucru înseamnă că în dreptul hotelului tău e o plajă bine îngrijită, cu șezlonguri și umbreluțe unde turiștii cazați au anumite facilități. Aici surpriza a fost că plaja era doar a noastră! Stâncile abrupte din jur ajungeau până în mare și formau acest mic colț de rai. Plaja avea cel mult 40 de metri lungime. și o lățime de numai cinci din care doi cu nisip și alți doi, trei, cu pietriș. Apoi începea un adevărat paradis acvatic despre care voi povesti mai târziu. E o chestiune de gust, cine vrea plajă ca la Mamaia nu o găsește acolo.

La plajă mai aveau acces doar locatarii din alte două vile. Ambele erau mai mici, doar cu câte trei camere. Prima era închiriată în totalitate de o familie de scoțieni din Glasgow cu care ne-am împrietenit rapid. Un cuplu simpatic, cei trei băieți ai lor și prietena celui mai mare. Cu toții pasionați de fotbal, fani ai echipei Celtic și adversari înrăiți ai rivalilor de la Rangers. Păreau interesați de România, vroiau să înțeleagă mai ales cum a fost trecerea între cele două regimuri politice atât de diferite, înainte și după 1989. Am avut multe discuții interesante și am petrecut împreună o frumoasă seară grecească la restaurantul nostru preferat. În cea de-a doua vilă locuia doar un cuplu de vârstnici. Domnul, grec, era foarte retras, făcea plajă doar pe micuța peluză din fața vilei, rareori cobora cele câteva trepte și pleca înot. Doamna, o scriitoare din Cehia, era mai sociabilă, făcea uneori plajă lângă noi și chiar a vorbit de câteva ori cu Alina.

Uneori seara în golf acostau mici veliere luxoase. Proprietarii lor rămâneau ore în șir pe punte să admire priveliștea. Înotau în jurul iahtului, apoi cinau și rămâneau pe punte până se întuneca. Dimineața plecau spre alte locuri frumoase.

Apa era incredibil de limpede, cu o vizibilitate excelentă. În aceste condiții snorkelingul și scufundările au fost două activități obligatorii. Era o senzație absolut superbă, parcă pluteam într-un imens acvariu. Eram înconjurați de sute de pești multicolori din cel puțin 6-7 specii diferite. Fauna acvatică era completată de arici de mare și chiar câteva superbe stele de mare. După ce le deranjam puțin cu câteva ședințe foto, le duceam înapoi în locurile unde le găsisem, la o adâncime de trei, patru metri. Cu aricii de mare a fost ceva mai greu. Erau atât de mulți încât trebuia să faci cu grijă primii pași, apoi după ce pluteai, totul era perfect. Trebuia doar să fii atent și să privești prin mască la stâncile subacvatice din larg pe care urma să te odihnești. Am neglijat acest aspect în prima zi și m-am ales cu câteva ace atât de bine înfipte, încât unele am reușit să le scot abia la mult timp după ce m-am întors acasă. Singura greșeală pe care am făcut-o a fost cu un miriapod care arăta superb și pe care am vrut să îl fotografiez. L-am apucat ușor și nu am simțit nimic așa că l-am scos spre mal pentru o fotografie. Abia după un timp am simțit niște înțepături și când m-am uitat cu atenție am văzut că degetele cu care îl apucasem erau acoperite de niște peri fini, care îmi intraseră în piele și îmi provocau înțepături dureroase. Mai simțisem aceeași durere în copilărie când din greșeală am rupt în joacă un obiect care s-a dovedit a fi umplut cu vată de sticlă.

Copiii au fost și ei absolut încântați de acest loc. Pe Rares îl luam cu mine până la o stâncă pe care o numeam „ultimul refugiu”. Până acolo adâncimea nu trecea de cinci, șase metri. Mergeam împreună și ne așezam cu grijă printre zecile de arici de mare și priveam spectacolul de sub noi. După acea stâncă adâncimea creștea brusc, se deschidea ca un hău în fața noastră. Fundul mării nu se mai zărea deloc, doar vârfurile unei păduri de alge submarine maronii iar mai în față doar un abis întunecat. Sincer nu am avut curaj să mă aventurez în acea zonă doar cu tubul și masca.
Dragos a început cu câteva intrări timide cu colacul. După ce a văzut cât de spectaculoasă e lumea subacvatică, a început să plutească și el împreună cu Rareș. L-am plimbat de câteva ori dar până la o adâncime de cel mult trei metri.

Fortăreața Aggelokastro (Castelul Îngerilor) este situată imediat la ieșirea din satul Krini și a fost construită în secolul 13. Practic drumul se termină acolo într-o mică parcare. În continuare urmează un urcuș abrupt care mi s-a părut destul de anevoios datorită căldurii sufocante dar a meritat din plin. Nu atât pentru fortăreața în sine care nu are nimic deosebit, interiorul fiind format doar din ruinele fostelor încăperi, ci mai ales pentru priveliștile absolut superbe de pe zidurile sale.

Krini e un mic sat situat pe stâncile de lângă stațiune. Din Paleokastritsa se ajunge rapid pe niște serpentine extrem de spectaculoase. Drumul devine atât de îngust încât prin sat rămâne uneori o singură bandă de mers și mașinile trebuie să își acorde prioritate. Prima dată am fost singur prin arșița amiezii dar mi-a plăcut atât de mult încât am revenit și după-amiaza cu toții. Am petrecut și o seară minunată la un restaurant care se chema chiar Panorama. Cina s-a încheiat cu înghețată din partea casei și un lichior de mentă atât de dulce încât și Rareș și-a sorbit micuțul păhărel. Efectul s-a văzut rapid într-o veselie debordantă care ne-a cuprins pe toți. De pe terasa localului se vedeau perfect și cele două golfuri îngemănate, care împreună formează o inimă. Din aceste locuri se realizează majoritatea vederilor cu stațiunea, vândute în întreaga lume. Îmi voi aminti mult timp toate nuanțele de albastru în care s-a schimbat marea, calmă ca un lac imens, atunci când soarele a apus încet în larg.

Paleokastritsa are și câteva plaje clasice, cu nisip, umbreluțe și șezlonguri, nu doar spectaculoasele plaje mici, izolate.
La Grotta Bay e o minune a naturii în care, dacă era după mine, aș fi stat ore în șir pentru fotografii. De la șosea trebuie să cobori multe, foarte multe trepte, uitând că, din păcate, la întoarcere trebuiau și urcate. E un golf minuscul în care se găsește doar un mic bar și câteva stânci spectaculoase de pe care tinerii se aruncă în mare. În mijloc un debarcader e punctul din care se închiriază bărci mici cu motor pentru vizitarea grotelor din jur. După câteva sărituri periculoase, tinerii curajoși și puțin inconștienți, plecau împreună cu admiratoarele lor să asculte muzică și să se relaxeze în micul bar cu terasă.

Mănăstirea Sfânta Fecioară Maria este situată pe un promontoriu înalt între cele două golfuri mari din Paleokastritsa. A fost fondată în secolul al 13-lea iar actualele clădiri au fost construite în secolele 18 și 19. Mănăstirea are și un mic muzeu cu icoane bizantine şi obiecte bisericești. Foarte interesant e faptul că în muzeu se găsesc și obiecte fără nici o legătură evidentă cu viața monahală, cum ar fi câteva scoici uriașe şi scheletul unei balene. Localnicii născociseră tot felul de legende despre modul total neobișnuit în care un astfel de mamifer marin uriaș a ajuns să eșueze în acele ape.
În port, una din principalele atracții e plimbarea cu micuțul submarin galben. E o navă cu coca transformată, dotată cu panouri mari, transparente. Jumătate de traseu am stat pe punte admirând incredibilul peisaj al insulei, cu golfuri mici, plaje izolate, accesibile doar de pe mare și grote ce pot fi vizitate doar cu barca. La un moment dat nava se oprește, un membru al echipajului aruncă momeală, și turiștii coboară sub punte pentru a admira sutele de pești care roiesc în jur.

În primele zile am testat câteva taverne pentru a vedea unde ne simțim cel mai bine. La prânz, din comoditate, mâncam chiar vis-a-vis. Era un localnic simpatic pe nume Spyros, grec autentic cu pielea măslinie, ridată de muncă și de soare. Locuia acolo, își deschisese o terasă cu câteva mese în fața casei. Prepara împreună cu soția sa doar câteva feluri tradiționale printre care nelipsitele gyros, musaca și paste cu calamar. Gyros la Spyros suna haios așa că am poposit acolo de multe ori, la prânz. Seara în schimb, căutam ceva mai deosebit. Cel mai mult ne-a plăcut la Nereids. În afară de o ofertă culinară diversificată, și atmosfera era excelentă. Serile grecești erau spectacole simple, cu muzică și dansuri tradiționale, dar cu o atmosferă greu de uitat. Acestea nu presupuneau vreo taxă suplimentară, era necesar doar să rezervi masa cu o zi înainte pentru că terasa era destul de solicitată. Într-una din aceste seri ne-am luat rămas bun de la noii prieteni, vecinii din Scoția.

Acest album conține 48 de imagini. Vizionare plăcută!